Un altfel de Văcăreşti! (III)
Ţesutul
arhitectural al Căii Văcăreşti, una dintre cele mai vechi artere ale Bucureştilor,
a fost abandonat, mutilat, şi, în
ultimă instanţă, distrus. Aici, în zona Văcăreştilor natura şi istoria au căzut
împreună în faţa tăvălugului progresului. Amintirea Vitanului
lui D. Papazoglu „unde vitele orăşenilor
îşi aveau păşciunea", mai este consemnată astăzi doar printr-un nume.
Dâmboviţa, de
când capitala s-a mutat la Bucureşti, a căzut pradă tuturor ambiţiilor şi
orgoliilor conducătorilor. Râul ce traversează urbea lui Bucur a suferit în
ultimii 50 de ani diverse transformări. Ultimele dintre ele, poate în pas cu
timpurile moderne, i-au conferit o anumită rigoare şi rigiditate a înfăţişării
şi utilităţii, vitregind-o în schimb de frumuseţea ei sălbatică, de malurile
încărcate de sălcii şi verdeaţă, de pontoanele din lemn patinat. Astăzi, pe
patul de beton şerpuind este o apă mai limpede ce maschează un mare canal
colector al reziduurilor marelui oraş. Cel puţin pentru partea văzută a
Dâmboviţei, edilii pot face mult mai mult. Nu este foarte dificil sau foarte
costisitor ca într-un timp relativ scurt să se amenajeze diverse pontoane,
locuri de agrement, să se repopuleze malurile cu vegetaţie. Doar voinţă trebuie
să existe pentru ca Dâmboviţa să redevină un râu pitoresc, un loc pe care să-l
îndrăgească dinnou bucureştenii şi vizitatorii marelui oraş.
Lucrările
pentru râul Dâmboviţa au fost cele care au determinat la un moment dat
iniţierea unui proiect în zona Văcăreşti. Obiectivul declarat a fost acela de a
crea în acest spaţiu un lac de agrement, dar şi o supapă pentru riscul unor
eventuale inundaţii. Prin decretul 14/30 mai 1988 s-a aprobat demolarea construcţiilor
proprietate personala şi ocuparea terenurilor aferente acestora pe o suprafaţă
de 260 de ha. Zeci de familii şi-au pierdut casele, grădinile şi livezile şi au
fost strămutate în blocuri din diverse cartiere. Trauma lor a fost aceeaşi cu a
multor români care au fost siliţi să-şi părăsească locuinţele pentru a face loc
unor construcţii iniţiate de planurile urbanistice ale epocii. Şi lor, ca şi
altora, statul român trebuie să le să clarifice situaţia juridică a fostelor
proprietăţi şi să le ofere despăgubiri, compensaţii.
Execuţia
lucrărilor pentru Lacul Văcăreşti a început în mai 1988. Lacul trebuia să aibă
o suprafaţă de 160 ha şi un volum de 14 milioane de mc de apă. Alimentarea cu
apă era prevăzută să se realizeze gravitaţional din lacul Mihăileşti, din râul
Argeş, prin intermediul a două conducte de aducţiune cu fir dublu, în lungime
de 25 de km. Au fost realizaţi doar 12,3 km, din care doar 4,43 sunt în
conservare. A fost realizat un baraj de 2.800.000 mc, cu ecrane de etanşare, cu
aducţiuni de 12,3 km. În 1990, IACERD, beneficiarul lucrării a fost desfiinţat,
iar lucrările au fost sistate printr-o hotărâre guvernamentală, fără a fi
executate lucrările restante. Anii au trecut, iar barajul construit şi
indiferenţa edililor au lăsat natura să se reinstaleze în acest perimetru din
mijlocul oraşului. Izvoarele subterane au desăvârşit opera naturii, capabilă să
se regenereze, să se reînnoiască fără
niciun fel de ajutor din partea omului, chiar şi în infernul celei mai mari
aglomerări urbane a ţării..
Chiar dacă frumuseţea
locurilor care încojurau odinioară Văcăreştiul ca într-un uriaş amfiteatru s-a
pierdut în timp sub zidurile de piatră, în umbra
mastodonţilor de beton, am asistat cu toţi în anii aceştia la o renaştere. Fără
doar şi poate, Delta Vacăreşti este mai întâi de toate simbolul unei
renaşteri ecologice urbane, care a făcut ca păsări, oameni şi animale să poată
trăi împreună. Caracterul ei execepţional rezultă din această combinaţie unică între
patrimoniul natural şi un oraş de beton, sticlă şi fier, ostil vieţii, ai cărui
locuitori pierduseră treptat legătura cu natura şi, implicit, cu frumuseţea
autentică a existenţei. Pentru că viaţa nu poate fi demolată cu
buldozerul, natura a triumfat asupra istoriei, parcă pentru a aminti omului cât
de efemere sunt câteodată creaţiile sale. Au fost distruse biserici, case, străzi,
dar au apărut păsari şi nuferi, au fost construite diguri, dar bălţile s-au
umplut de peşti, au fost turnate betoane, dar firul de iarbă şi florile le-au
spart, iar pe locul fostei închisori, s-a născut un spaţiu al libertăţii. Bine
şi înţelept ar fi să nu mai rănim niciodată existenţe, iar acum să încercăm să
protejăm ceea ce natura a creat pentru noi atât de frumos şi miraculos,
cicatrizând vechi răni. Această oază de frumuseţe, seninătate şi înţelepciune a
naturii suntem datori să o păstram pentru generaţiile viitoare care, poate, vor
înţelege sensul vieţii mai bine decât noi.