marți, 6 august 2013

  

Un altfel de Văcăreşti! (III)


            Ţesutul arhitectural al Căii Văcăreşti, una dintre cele mai vechi artere ale Bucureştilor, a fost abandonat, mutilat, şi, în ultimă instanţă, distrus. Aici, în zona Văcăreştilor natura şi istoria au căzut împreună în faţa tăvălugului progresului. Amintirea Vitanului lui D. Papazoglu „unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea", mai este consemnată astăzi doar printr-un nume.
Dâmboviţa, de când capitala s-a mutat la Bucureşti, a căzut pradă tuturor ambiţiilor şi orgoliilor conducătorilor. Râul ce traversează urbea lui Bucur a suferit în ultimii 50 de ani diverse transformări. Ultimele dintre ele, poate în pas cu timpurile moderne, i-au conferit o anumită rigoare şi rigiditate a înfăţişării şi utilităţii, vitregind-o în schimb de frumuseţea ei sălbatică, de malurile încărcate de sălcii şi verdeaţă, de pontoanele din lemn patinat. Astăzi, pe patul de beton şerpuind este o apă mai limpede ce maschează un mare canal colector al reziduurilor marelui oraş. Cel puţin pentru partea văzută a Dâmboviţei, edilii pot face mult mai mult. Nu este foarte dificil sau foarte costisitor ca într-un timp relativ scurt să se amenajeze diverse pontoane, locuri de agrement, să se repopuleze malurile cu vegetaţie. Doar voinţă trebuie să existe pentru ca Dâmboviţa să redevină un râu pitoresc, un loc pe care să-l îndrăgească dinnou bucureştenii şi vizitatorii marelui oraş.
Lucrările pentru râul Dâmboviţa au fost cele care au determinat la un moment dat iniţierea unui proiect în zona Văcăreşti. Obiectivul declarat a fost acela de a crea în acest spaţiu un lac de agrement, dar şi o supapă pentru riscul unor eventuale inundaţii. Prin decretul 14/30 mai 1988 s-a aprobat demolarea construcţiilor proprietate personala şi ocuparea terenurilor aferente acestora pe o suprafaţă de 260 de ha. Zeci de familii şi-au pierdut casele, grădinile şi livezile şi au fost strămutate în blocuri din diverse cartiere. Trauma lor a fost aceeaşi cu a multor români care au fost siliţi să-şi părăsească locuinţele pentru a face loc unor construcţii iniţiate de planurile urbanistice ale epocii. Şi lor, ca şi altora, statul român trebuie să le să clarifice situaţia juridică a fostelor proprietăţi şi să le ofere despăgubiri, compensaţii.
Execuţia lucrărilor pentru Lacul Văcăreşti a început în mai 1988. Lacul trebuia să aibă o suprafaţă de 160 ha şi un volum de 14 milioane de mc de apă. Alimentarea cu apă era prevăzută să se realizeze gravitaţional din lacul Mihăileşti, din râul Argeş, prin intermediul a două conducte de aducţiune cu fir dublu, în lungime de 25 de km. Au fost realizaţi doar 12,3 km, din care doar 4,43 sunt în conservare. A fost realizat un baraj de 2.800.000 mc, cu ecrane de etanşare, cu aducţiuni de 12,3 km. În 1990, IACERD, beneficiarul lucrării a fost desfiinţat, iar lucrările au fost sistate printr-o hotărâre guvernamentală, fără a fi executate lucrările restante. Anii au trecut, iar barajul construit şi indiferenţa edililor au lăsat natura să se reinstaleze în acest perimetru din mijlocul oraşului. Izvoarele subterane au desăvârşit opera naturii, capabilă să se regenereze, să se reînnoiască fără niciun fel de ajutor din partea omului, chiar şi în infernul celei mai mari aglomerări urbane a ţării..  
Chiar dacă frumuseţea locurilor care încojurau odinioară Văcăreştiul ca într-un uriaş amfiteatru s-a pierdut în timp sub zidurile de piatră, în umbra mastodonţilor de beton, am asistat cu toţi în anii aceştia la o renaştere. Fără doar şi poate, Delta Vacăreşti este mai întâi de toate simbolul unei renaşteri ecologice urbane, care a făcut ca păsări, oameni şi animale să poată trăi împreună. Caracterul ei execepţional rezultă din această combinaţie unică între patrimoniul natural şi un oraş de beton, sticlă şi fier, ostil vieţii, ai cărui locuitori pierduseră treptat legătura cu natura şi, implicit, cu frumuseţea autentică a existenţei. Pentru că viaţa nu poate fi demolată cu buldozerul, natura a triumfat asupra istoriei, parcă pentru a aminti omului cât de efemere sunt câteodată creaţiile sale. Au fost distruse biserici, case, străzi, dar au apărut păsari şi nuferi, au fost construite diguri, dar bălţile s-au umplut de peşti, au fost turnate betoane, dar firul de iarbă şi florile le-au spart, iar pe locul fostei închisori, s-a născut un spaţiu al libertăţii. Bine şi înţelept ar fi să nu mai rănim niciodată existenţe, iar acum să încercăm să protejăm ceea ce natura a creat pentru noi atât de frumos şi miraculos, cicatrizând vechi răni. Această oază de frumuseţe, seninătate şi înţelepciune a naturii suntem datori să o păstram pentru generaţiile viitoare care, poate, vor înţelege sensul vieţii mai bine decât noi.