Dragi prieteni,

Un proverb japonez spune: “O vorbă bună poate încălzi trei luni de iarnă!”

Să nu uităm să spunem o vorbă bună celui de lângă noi, să nu uităm că sărbătorile de iarnă înseamnă imensa şansă de ai avea alături pe cei pe care îi iubim, înseamnă bucuria de a dărui din inimă, dar şi plăcerea împodobirii bradului alături de cei dragi, miros de portocale, cozonaci, colinde şi urături din strămoşi, dar şi bucuria unui cadou dăruit din toată inima! 

Vă doresc să aveți parte de căldură în suflet și în casă, bucurii alături de cei dragi nouă, vă doresc sănătate, seninătate, veselie şi energie.

SĂRBĂTORI FERICITE!

Anne JUGĂNARU

Un altfel de Văcăreşti! (IV)

Acest proiect al regimului comunist, început spre sfârşitul anilor 80, avea în vedere amenajarea unui lac, ce ar fi trebuit să reechilibreze luciurile de apă din jurul Capitalei, pe direcţia N-S, în special salba de lacuri deja amenajată în zona de nord a oraşului, zona Herăstrău. Chiar dacă proiectul în sine era pozitiv, modul în care regimul comunist a procedat, a creat nişte răni nevindecate încă, de care, din păcate, diverşi indivizi au încercat să profite.

Tehnic vorbind, acest colţ de rai are o suprafaţă totală de 182,9901 ha, este localizat în sudul Bucureştilor, în Sectorul  4, între cartierele Timpuri Noi şi Vitan la nord şi Berceni la sud, la sud de Râul Dâmboviţa. În imediata apropiere a acestuia, în interiorul unui patrulater format de patru artere principale ale capitalei se află: la nord, Spaliul Unirii; la est, Şoseaua Vitan-Bârzeşti; la sud, Şoseaua Olteniţei; la vest, Calea Văcăreşti. În alte cuvinte, chiar în centrul Capitalei României s-a născut o oază de biodiversitate, un parc natural deosebit de frumos, un dar şi un noroc pe care puţine alte metropole l-au avut.

În zona Văcăreşti s-a format în peste 25 de ani un ecosistem acvatic, alimentat de izvoare subterane, cu întinderi de mlaştini, ochiuri de apă, stufăriş, crânguri de sălcii, cuiburi de plopi, perdele de trestie şi stuf, ce mărginesc zona umedă, toate acestea constituind în special habitatul păsărilor de baltă care au ajuns să cuibărescă şi să se înmulţească aici, dar şi a multor specii de reptile, insecte, broaşte şi chiar mamifere.

Este un excelent exemplu de cum poate natura să-şi recâştige drepturile fără niciun fel de ajutor din partea omului, chiar în mijlocul celei mai mari aglomerări urbane a ţării.

Ecosistemul este unul viabil, cu prezenţa tuturor elementelor lanţurilor trofice. Ţinând cont de trecutul zbuciumat al zonei, este extraordinar cum natura a putut să recucerească atât de rapid şi cu o intensitate formidabilă o zonă intens încercată.

Pe lângă aspectul dezolant al rambleelor interioare betonate, presărate de numeroase deşeuri aruncate cu nepăsare, zona palpită de viaţă şi cu un efort minim ar putea fi ecologizată şi amenajată în folosul naturii şi al locuitorilor Capitalei, o excelentă platformă pentru apropierea omului de natură şi cunoaşterea acesteia, pentru educaţia în spiritul ecologiei a tinerei generaţii, pentru activităţi ştiinţifice, dar şi pentru recreere şi petrecerea timpului liber. Un exemplu în acest sens îl constituie deja celebrele parcuri naturale Reserva Ecológica Costanera Sur, unu imens spaţiu verde acoperind 353 de ha situat în capitala argentianiană Buenos Aires care are peste un milion de vizitatori pe an; parcul natural Südgelände care a luat naştere pe locul unei foste staţii de triaj berlineze, pe o suprafaţă de 18 ha; Nantes, unde încă din anii ’70 activităţile de amenajare teritorială au avut ca scop limitarea peirderii diversităţii biologice, aducând orasului titlu de Capitala Europeană Verde în 2013; Wetland Centre din Londra, care este o rezervaţie umedă formată pe locul unor bazine victoriene nefolosite.  

În privinţa florei şi vegetaţiei vă pot spune că în decursul anilor s-au format habitate extrem de interesante. Aproape că natura s-a reinventat în acest spaţiu al tuturor şi nimănui. Deşi este vorba de comunităţi recent instalate, a fost semnalată şi apariţia uneia foarte rare: Wolffia arrhiza. Prin unicitatea ei, zona oferă oportunitate pentru botanişti în a face cercetări asupra unui spaţiu perturbat timp de zeci de ani şi care îşi revine treptat, fără ajutorul oamenilor.

Ţinând cont de evoluţia zonei, care a fost puternic afectată de activităţile antropice, fauna poate fi caracterizată mai ales, printr-o extraordinară capacitate de revenire, speciile existente aici au recucerit zona în ultimii 20 de ani. Remarcabil este faptul că aici sunt prezente specii ce aparţin mai multor grupuri şi alcătuiesc, alături de speciile floristice, un ecosistem aflat în stare de echilibru natural, prin prezenţa tuturor treptelor piramidelor trofice. Păsările sunt cel mai bine reprezentate, găsind aici un excelent loc de odihnă, cuibărire şi hrană. Conform Societăţii Ornitologice Române, aici trăiesc 92 de specii de păsări, conservarea lor fiind prioritară în România. Amintesc doar corcodeii, cormoranii, stârcii şi lebedele.

Reptilele prezente aici sunt ţestoasa de apă europeană, şopârla cenuşie şi şarpele de casă. Amfibienii sunt reprezentaţi de tritonul comun, tritonul cu creastă, izvoraşul cu burta roşie şi broasca mare de lac. Poate că mamiferele sunt mai slab reprezentate, fiind ultimele sosite în acest areal. Cele mai numeroase sunt rozătoarele, dar şi nevăstuica şi vulpea şi-au găsit un culcuş aici.

Dragi prieteni, după ce v-am prezentat aceste date, nu aveţi şi voi senzaţia că Divinitatea, prin acest colţ de rai ne-a redat ceea ce un regim tiranic a hotărât să dărâme în fatidica zi de 2 decembrie 1984, zidind şi dăruindu-ne un ecosistem care să vindece rana istoriei?!

  

Un altfel de Văcăreşti! (III)

            Ţesutul arhitectural al Căii Văcăreşti, una dintre cele mai vechi artere ale Bucureştilor, a fost abandonat, mutilat, şi, în ultimă instanţă, distrus. Aici, în zona Văcăreştilor natura şi istoria au căzut împreună în faţa tăvălugului progresului. Amintirea Vitanului lui D. Papazoglu „unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea", mai este consemnată astăzi doar printr-un nume.

Dâmboviţa, de când capitala s-a mutat la Bucureşti, a căzut pradă tuturor ambiţiilor şi orgoliilor conducătorilor. Râul ce traversează urbea lui Bucur a suferit în ultimii 50 de ani diverse transformări. Ultimele dintre ele, poate în pas cu timpurile moderne, i-au conferit o anumită rigoare şi rigiditate a înfăţişării şi utilităţii, vitregind-o în schimb de frumuseţea ei sălbatică, de malurile încărcate de sălcii şi verdeaţă, de pontoanele din lemn patinat. Astăzi, pe patul de beton şerpuind este o apă mai limpede ce maschează un mare canal colector al reziduurilor marelui oraş. Cel puţin pentru partea văzută a Dâmboviţei, edilii pot face mult mai mult. Nu este foarte dificil sau foarte costisitor ca într-un timp relativ scurt să se amenajeze diverse pontoane, locuri de agrement, să se repopuleze malurile cu vegetaţie. Doar voinţă trebuie să existe pentru ca Dâmboviţa să redevină un râu pitoresc, un loc pe care să-l îndrăgească dinnou bucureştenii şi vizitatorii marelui oraş.

Lucrările pentru râul Dâmboviţa au fost cele care au determinat la un moment dat iniţierea unui proiect în zona Văcăreşti. Obiectivul declarat a fost acela de a crea în acest spaţiu un lac de agrement, dar şi o supapă pentru riscul unor eventuale inundaţii. Prin decretul 14/30 mai 1988 s-a aprobat demolarea construcţiilor proprietate personala şi ocuparea terenurilor aferente acestora pe o suprafaţă de 260 de ha. Zeci de familii şi-au pierdut casele, grădinile şi livezile şi au fost strămutate în blocuri din diverse cartiere. Trauma lor a fost aceeaşi cu a multor români care au fost siliţi să-şi părăsească locuinţele pentru a face loc unor construcţii iniţiate de planurile urbanistice ale epocii. Şi lor, ca şi altora, statul român trebuie să le să clarifice situaţia juridică a fostelor proprietăţi şi să le ofere despăgubiri, compensaţii.

Execuţia lucrărilor pentru Lacul Văcăreşti a început în mai 1988. Lacul trebuia să aibă o suprafaţă de 160 ha şi un volum de 14 milioane de mc de apă. Alimentarea cu apă era prevăzută să se realizeze gravitaţional din lacul Mihăileşti, din râul Argeş, prin intermediul a două conducte de aducţiune cu fir dublu, în lungime de 25 de km. Au fost realizaţi doar 12,3 km, din care doar 4,43 sunt în conservare. A fost realizat un baraj de 2.800.000 mc, cu ecrane de etanşare, cu aducţiuni de 12,3 km. În 1990, IACERD, beneficiarul lucrării a fost desfiinţat, iar lucrările au fost sistate printr-o hotărâre guvernamentală, fără a fi executate lucrările restante. Anii au trecut, iar barajul construit şi indiferenţa edililor au lăsat natura să se reinstaleze în acest perimetru din mijlocul oraşului. Izvoarele subterane au desăvârşit opera naturii, capabilă să se regenereze, să se reînnoiască fără niciun fel de ajutor din partea omului, chiar şi în infernul celei mai mari aglomerări urbane a ţării..  

Chiar dacă frumuseţea locurilor care încojurau odinioară Văcăreştiul ca într-un uriaş amfiteatru s-a pierdut în timp sub zidurile de piatră, în umbra mastodonţilor de beton, am asistat cu toţi în anii aceştia la o renaştere. Fără doar şi poate, Delta Vacăreşti este mai întâi de toate simbolul unei renaşteri ecologice urbane, care a făcut ca păsări, oameni şi animale să poată trăi împreună. Caracterul ei execepţional rezultă din această combinaţie unică între patrimoniul natural şi un oraş de beton, sticlă şi fier, ostil vieţii, ai cărui locuitori pierduseră treptat legătura cu natura şi, implicit, cu frumuseţea autentică a existenţei. Pentru că viaţa nu poate fi demolată cu buldozerul, natura a triumfat asupra istoriei, parcă pentru a aminti omului cât de efemere sunt câteodată creaţiile sale. Au fost distruse biserici, case, străzi, dar au apărut păsari şi nuferi, au fost construite diguri, dar bălţile s-au umplut de peşti, au fost turnate betoane, dar firul de iarbă şi florile le-au spart, iar pe locul fostei închisori, s-a născut un spaţiu al libertăţii. Bine şi înţelept ar fi să nu mai rănim niciodată existenţe, iar acum să încercăm să protejăm ceea ce natura a creat pentru noi atât de frumos şi miraculos, cicatrizând vechi răni. Această oază de frumuseţe, seninătate şi înţelepciune a naturii suntem datori să o păstram pentru generaţiile viitoare care, poate, vor înţelege sensul vieţii mai bine decât noi. 

Un altfel de Văcăreşti (II)

M-am întrebat de unde vine numele acestui loc mirific, sălbatic şi în acelaşi timp aflat atât de aproape de noi. Am căutat în Anale, în documentele lăsate de scribii vremii şi cercetate cu atâta migală de către istorici. Nu am găsit nimic, cert este că numele locului nu are legătură cu marea familie a luminaţilor boieri Văcăreşti, precursori ai iluminismului şi poeziei româneşti, ctitori de seamă ai culturii secolului al XVIII-lea. Odinioară, în vremuri ce astăzi poartă în ele colbul istoriei, oamenii locului îşi duceau, în această zonă sălbatică, vacile la păscut. Dar numele se pare că nu vine nici de la acest obicei, ci rămâne un mister îngropat odată cu familia Mavrocordaţilor care a hotărât să dea numele de Văcăreşti celei mai mari mănăstiri din această parte a lumii, ridicată timp de două generaţii, cu o istorie atât de zbuciumată şi cu un sfârşit atât de tragic.

Comunismul a îngropat istoria, a distrus case, vieţi dar nu a reuşit să şteargă memoria colectivă. Au avut un singur gând, să facă aici un nou lac de acumulare, dar probabil spiritul locului, sau cei ce au muncit şi s-au “zidit” aici, au stat de veghe, şi, astfel planurile au eşuat. Lacul a rămas un teren mlăştinos, în care natura a avut şansa de a recupera ceea ce îi aparţinuse de la început, găsindu-şi aici refugiul perfect. Digul de beton înalt de opt metri, construit în 1988 avea scopul de a fi matcă a lacului, cu o suprafaţă de aproape două sute de hectare. Astăzi este un zid ce ţine zumzetul şi poluarea oraşului la distanţă, dând voie naturii să se dezvolte în tihnă.

Încet, timid a apărut stuful de jur împrejurul bălţilor, ca o cetate, ca un zid natural menit să ofere vietăţilor intimidate, lacul fiind alimentat şi de izvoarele subterane. Apoi, mângâierea vântului a adus aici seminţe care au rodit şi şi-au înfipt adânc rădăcinile într-ul loc care le-a devenit acasă. De nicăieri au venit păsări, vulpi, şerpi şi alte vieţuitoare, care au făcut din acest loc o Deltă, dar nu, nu a Dunării ci a Văcăreştilor.

           

Un altfel de Văcăreşti (I)

          Pentru naţiunea română Văcăreştiul este o rană deschisă în fatidica zi de 2 decembrie 1984 când Nicolae Ceauşescu a făcut aici o vizită neanunţată. Acesta este începutul sfârşitului pentru ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, reprezentativ pentru arta românească,  Mănăstirea Văcăreşti a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 1716, de către Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească, om de mare cultură şi rafinament.

          

       Dar nu despre acest Văcăreşti vreau să vă vorbesc, nici măcar despre acel Văcăreşti în care au fost închise personalități ale vieții culturale și politice românești între care scriitorii Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, ci despre un altfel de Văcăreşti, un colţ de Rai cunoscut drept „Delta Văcăreşti”.

         Văcăreștiul despre care vreau să vă vorbesc îşi are începuturile în epoca în care betonul şi fierul ne invadau viaţa şi ne obligau să trăim după modele. Iniţial a fost conceput ca parte a amenajării râului Dâmbovița, fiind proiectat să facă parte din sistemul hidrologic de apărare a Bucureștiului împotriva inundațiilor. Ca o ironie a sorţii lucrările au început în anul 1986, moment în care a fost demolată și Mănăstirea Văcărești, dar au fost sistate după 1989, fiind în prezent unul din marile proiecte neterminate ale perioadei comuniste.