PESIMISM SAU OPTIMISM?

Trăim într-o lume în care informaţia se transmite în timp real. Aflăm în fracţiuni de secundă că nepăsarea noastră cu privire la mediul înconjurător a mai produs un cataclism, o inundaţie, un uragan sau o grindină în mijlocul verii; că lăcomia ascunsă sub masca neoliberalismului a falimentat zeci de milioane de oameni, prin colapsul unor bănci, fonduri de investiţii sau instituţii financiare; că puterea a devenit un drog cu dependenţă totală pentru anumite cercuri ultra-minoritare, iar cei care beneficiază de ea, în numele unor aşa-zise idealuri, nu vor să o mai lase din mână; că egoismul s-a transformat pentru mulţi în doctrină, fiind mai simplu să te gândeşti exclusiv la tine şi la propriile interese; că frica de schimbarea în rău în microuniversul în care trăim îi face pe mulţi să nu mai reacţioneze atunci când ura, extremismul, xenofobia, prostia, diletantismul, agresivitatea, nesimţirea şi lenea, corupţia, nepotismul, populismul, excesul birocratic, îngâmfarea sau minciuna se manifestă tot mai mult. Şi toate acestea le vedem şi le aflăm în timp real! Ce remediu există, însă, la ele? Remediile pentru cauze atât de profunde cer terapii de consistente; metode prin care „pacientul”, pe numele lui de familie „societatea” în care trăim, să fie nu numai convins să înceapă terapia dar să o şi aplice, neabdicând de la nici una din normele, regulile sau valorile necesare „însănătoşirii”. Iar ca tratamentul să dea rezultate trebuie să ne transformăm nepăsarea în vigilenţă şi egoismul în solidaritate.

Poate că acesta a fost un preambul puţin cam lung pentru un fenomen extrem de important şi totodată îngrijorător la care am asistat de curând noi, cei cca. 3750 de milioane de europeni care în perioada 4-7 iulie am fost chemaţi la urne pentru a-i alege pe cei care ne vor reprezenta în Parlamentul European. Acest fenomen poartă numele de absenteism sau apatie. Cei care au încercat să radiografieze şi diagnosticheze refuzul a mai bine de 50% din cei chemaţi să-şi exercite dreptul democratic de a vota înclină să pună această stare de lucruri pe seama clivajului existent între cetăţeni şi clasa politică, pe seama tuturor derapajelor enumerate mai sus care s-au exacerbat în ultimele decenii în numele unei false aşa-zise libertăţi individuale de care se prevalează cei care încalcă regulile jocului democratic.
La nivel european, chiar şi în comunităţile ce se bucură de prosperitate, cultura instituţională a uşilor închise a determinat în ani mai întâi frustrare şi nervozitate, apoi apatie şi dezinteres. Sociologii europeni, după măsurători eşantionate, ne indică sec numele „bolii”: neîncrederea. Neîncredere în liderii politici, în instituţii (despre care repondenţii afirmă că sunt în afara controlului democratic!), în marile proiecte europene. Aproape unul din doi intervievaţi afirmă că „votul lor nu va aduce nicio îmbunătăţire”. Şi atunci, ce este de făcut?
Cel mai facil răspuns este acela de a institui pe întreg teritoriul Uniunii Europene obligativitatea votului. Dar atunci, ce facem cu libertatea şi cu voinţa fiecăruia de a se exprima sau nu?! Iar o asemenea directivă nu rezolvă problemele de fond. Atunci nu ne rămâne decât alternativa de a trata cauzele şi nu simptomele fenomenului. Acest lucru înseamnă, în primul rând, deschiderea politicului către societate, dezizolarea factorilor de decizie, reducerea birocraţiei instituţiilor. La ele trebuie să adăugăm necesitatea impulsionării dezbaterii problemelor importante ale societăţii în care trăim. Mai înseamnă o schimbare de mentalitate a factorilor de decizie. Societăţile noastre au nevoie să-şi recapete încrederea în valori, în norme şi reguli. Au nevoie să fie inspirate de lideri a căror moralitate este intacta. De lideri charismatici şi nu populişti, determinaţi să lucreze în folosul întregii societăţi şi nu numai pentru un grup sau altul. Dar cel mai important lucru este acela de a conştientiza necesitatea de a ne implica fiecare din noi.