Un altfel de Văcăreşti! (III)

            Ţesutul arhitectural al Căii Văcăreşti, una dintre cele mai vechi artere ale Bucureştilor, a fost abandonat, mutilat, şi, în ultimă instanţă, distrus. Aici, în zona Văcăreştilor natura şi istoria au căzut împreună în faţa tăvălugului progresului. Amintirea Vitanului lui D. Papazoglu „unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea", mai este consemnată astăzi doar printr-un nume.

Dâmboviţa, de când capitala s-a mutat la Bucureşti, a căzut pradă tuturor ambiţiilor şi orgoliilor conducătorilor. Râul ce traversează urbea lui Bucur a suferit în ultimii 50 de ani diverse transformări. Ultimele dintre ele, poate în pas cu timpurile moderne, i-au conferit o anumită rigoare şi rigiditate a înfăţişării şi utilităţii, vitregind-o în schimb de frumuseţea ei sălbatică, de malurile încărcate de sălcii şi verdeaţă, de pontoanele din lemn patinat. Astăzi, pe patul de beton şerpuind este o apă mai limpede ce maschează un mare canal colector al reziduurilor marelui oraş. Cel puţin pentru partea văzută a Dâmboviţei, edilii pot face mult mai mult. Nu este foarte dificil sau foarte costisitor ca într-un timp relativ scurt să se amenajeze diverse pontoane, locuri de agrement, să se repopuleze malurile cu vegetaţie. Doar voinţă trebuie să existe pentru ca Dâmboviţa să redevină un râu pitoresc, un loc pe care să-l îndrăgească dinnou bucureştenii şi vizitatorii marelui oraş.

Lucrările pentru râul Dâmboviţa au fost cele care au determinat la un moment dat iniţierea unui proiect în zona Văcăreşti. Obiectivul declarat a fost acela de a crea în acest spaţiu un lac de agrement, dar şi o supapă pentru riscul unor eventuale inundaţii. Prin decretul 14/30 mai 1988 s-a aprobat demolarea construcţiilor proprietate personala şi ocuparea terenurilor aferente acestora pe o suprafaţă de 260 de ha. Zeci de familii şi-au pierdut casele, grădinile şi livezile şi au fost strămutate în blocuri din diverse cartiere. Trauma lor a fost aceeaşi cu a multor români care au fost siliţi să-şi părăsească locuinţele pentru a face loc unor construcţii iniţiate de planurile urbanistice ale epocii. Şi lor, ca şi altora, statul român trebuie să le să clarifice situaţia juridică a fostelor proprietăţi şi să le ofere despăgubiri, compensaţii.

Execuţia lucrărilor pentru Lacul Văcăreşti a început în mai 1988. Lacul trebuia să aibă o suprafaţă de 160 ha şi un volum de 14 milioane de mc de apă. Alimentarea cu apă era prevăzută să se realizeze gravitaţional din lacul Mihăileşti, din râul Argeş, prin intermediul a două conducte de aducţiune cu fir dublu, în lungime de 25 de km. Au fost realizaţi doar 12,3 km, din care doar 4,43 sunt în conservare. A fost realizat un baraj de 2.800.000 mc, cu ecrane de etanşare, cu aducţiuni de 12,3 km. În 1990, IACERD, beneficiarul lucrării a fost desfiinţat, iar lucrările au fost sistate printr-o hotărâre guvernamentală, fără a fi executate lucrările restante. Anii au trecut, iar barajul construit şi indiferenţa edililor au lăsat natura să se reinstaleze în acest perimetru din mijlocul oraşului. Izvoarele subterane au desăvârşit opera naturii, capabilă să se regenereze, să se reînnoiască fără niciun fel de ajutor din partea omului, chiar şi în infernul celei mai mari aglomerări urbane a ţării..  

Chiar dacă frumuseţea locurilor care încojurau odinioară Văcăreştiul ca într-un uriaş amfiteatru s-a pierdut în timp sub zidurile de piatră, în umbra mastodonţilor de beton, am asistat cu toţi în anii aceştia la o renaştere. Fără doar şi poate, Delta Vacăreşti este mai întâi de toate simbolul unei renaşteri ecologice urbane, care a făcut ca păsări, oameni şi animale să poată trăi împreună. Caracterul ei execepţional rezultă din această combinaţie unică între patrimoniul natural şi un oraş de beton, sticlă şi fier, ostil vieţii, ai cărui locuitori pierduseră treptat legătura cu natura şi, implicit, cu frumuseţea autentică a existenţei. Pentru că viaţa nu poate fi demolată cu buldozerul, natura a triumfat asupra istoriei, parcă pentru a aminti omului cât de efemere sunt câteodată creaţiile sale. Au fost distruse biserici, case, străzi, dar au apărut păsari şi nuferi, au fost construite diguri, dar bălţile s-au umplut de peşti, au fost turnate betoane, dar firul de iarbă şi florile le-au spart, iar pe locul fostei închisori, s-a născut un spaţiu al libertăţii. Bine şi înţelept ar fi să nu mai rănim niciodată existenţe, iar acum să încercăm să protejăm ceea ce natura a creat pentru noi atât de frumos şi miraculos, cicatrizând vechi răni. Această oază de frumuseţe, seninătate şi înţelepciune a naturii suntem datori să o păstram pentru generaţiile viitoare care, poate, vor înţelege sensul vieţii mai bine decât noi. 

Un altfel de Văcăreşti (II)

M-am întrebat de unde vine numele acestui loc mirific, sălbatic şi în acelaşi timp aflat atât de aproape de noi. Am căutat în Anale, în documentele lăsate de scribii vremii şi cercetate cu atâta migală de către istorici. Nu am găsit nimic, cert este că numele locului nu are legătură cu marea familie a luminaţilor boieri Văcăreşti, precursori ai iluminismului şi poeziei româneşti, ctitori de seamă ai culturii secolului al XVIII-lea. Odinioară, în vremuri ce astăzi poartă în ele colbul istoriei, oamenii locului îşi duceau, în această zonă sălbatică, vacile la păscut. Dar numele se pare că nu vine nici de la acest obicei, ci rămâne un mister îngropat odată cu familia Mavrocordaţilor care a hotărât să dea numele de Văcăreşti celei mai mari mănăstiri din această parte a lumii, ridicată timp de două generaţii, cu o istorie atât de zbuciumată şi cu un sfârşit atât de tragic.

Comunismul a îngropat istoria, a distrus case, vieţi dar nu a reuşit să şteargă memoria colectivă. Au avut un singur gând, să facă aici un nou lac de acumulare, dar probabil spiritul locului, sau cei ce au muncit şi s-au “zidit” aici, au stat de veghe, şi, astfel planurile au eşuat. Lacul a rămas un teren mlăştinos, în care natura a avut şansa de a recupera ceea ce îi aparţinuse de la început, găsindu-şi aici refugiul perfect. Digul de beton înalt de opt metri, construit în 1988 avea scopul de a fi matcă a lacului, cu o suprafaţă de aproape două sute de hectare. Astăzi este un zid ce ţine zumzetul şi poluarea oraşului la distanţă, dând voie naturii să se dezvolte în tihnă.

Încet, timid a apărut stuful de jur împrejurul bălţilor, ca o cetate, ca un zid natural menit să ofere vietăţilor intimidate, lacul fiind alimentat şi de izvoarele subterane. Apoi, mângâierea vântului a adus aici seminţe care au rodit şi şi-au înfipt adânc rădăcinile într-ul loc care le-a devenit acasă. De nicăieri au venit păsări, vulpi, şerpi şi alte vieţuitoare, care au făcut din acest loc o Deltă, dar nu, nu a Dunării ci a Văcăreştilor.

           

Un altfel de Văcăreşti (I)

          Pentru naţiunea română Văcăreştiul este o rană deschisă în fatidica zi de 2 decembrie 1984 când Nicolae Ceauşescu a făcut aici o vizită neanunţată. Acesta este începutul sfârşitului pentru ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, reprezentativ pentru arta românească,  Mănăstirea Văcăreşti a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 1716, de către Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească, om de mare cultură şi rafinament.

          

       Dar nu despre acest Văcăreşti vreau să vă vorbesc, nici măcar despre acel Văcăreşti în care au fost închise personalități ale vieții culturale și politice românești între care scriitorii Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, ci despre un altfel de Văcăreşti, un colţ de Rai cunoscut drept „Delta Văcăreşti”.

         Văcăreștiul despre care vreau să vă vorbesc îşi are începuturile în epoca în care betonul şi fierul ne invadau viaţa şi ne obligau să trăim după modele. Iniţial a fost conceput ca parte a amenajării râului Dâmbovița, fiind proiectat să facă parte din sistemul hidrologic de apărare a Bucureștiului împotriva inundațiilor. Ca o ironie a sorţii lucrările au început în anul 1986, moment în care a fost demolată și Mănăstirea Văcărești, dar au fost sistate după 1989, fiind în prezent unul din marile proiecte neterminate ale perioadei comuniste.

Bine v-am regăsit, dragi prieteni!

Au trecut 3 ani de când nu am mai postat nici un mesaj pe blog. De ce, ma veţi întreba? Pentru că prinsă în vâltoarea vieţii cotidiene, a proiectelor şi a sarcinilor, nu am mai găsit răgazul şi serenitatea necesare pentru a comenta împreună cu voi actualitatea, pentru a analiza evenimentele sociale şi politice. Mi-am propus să revin în acest spaţiu pentru că mi-am îndreptat atenţia către domenii noi, precum biodiversitatea şi protecţia mediului şi îmi doresc să ne împărtăşim unii altora cunoştinţele şi ideile. Modernizarea legislaţiei mediului, aşteptată deopotrivă de cetăţeni, actori economici şi decidenţi, este esenţială pentru a face faţă provocărilor actuale. Pierderea diversităţii biologice este una dintre problemele cele mai mari cu care se confruntă lumea noastră. De aceea, am decis să dedic postările următoare importanţei mobilizării în favoarea biodiversităţii. Prin noul concept al blogului, va propun un spaţiu al reflecţiei despre biodiversitate, despre lumea care ne înconjoară. Voi încerca să postez cât mai multe informaţii cu privire la tot ce e nou în materie de planuri şi strategii pentru biodiversitate, conferinţe, prezentări de cărţi, reviste şi campanii pe teme de biodiversitate. Mi-aş dori ca, fiecare dintre noi, în fiecare zi să putem face pentru biodiversitate un gest. Dacă mulţi dintre noi vom face un gest cât de mic în acest sens, sunt convinsă că vom reuşi să ne îmbunătăţim şi viaţa noastră şi a familiilor noastre şi vom putea să lăsăm copiilor noştri o moştenire. O adevărată moştenire. Ei, la rândul lor, vor trebui să o treacă mai departe.  

Mulţumesc pentru urări

Mulţumesc tuturor celor care ne-au adresat mesaje de sărbătoarea pascală. La rându-mi, urez tuturor o primăvară frumoasă şi senină. De asemenea, vă doresc sănătate, proiecte interesante şi prieteni buni în jur.

Deşi foarte scurtă, această mini vacanţă de Paşte a fost pentru mine şi familia mea extrem de activă şi dinamică. Am reuşit să ieşim parţial din paradigma "mâncat - odihnă - socializare", le-am făcut şi pe acestea, dar accentul l-am pus de astă dată pe bowling şi pe bucuria de a fi împreună cu fratele meu şi câţiva prieteni. Ce mai, a fost o vacanţă grozavă!

SUCCESE ŞI SUCCESURI

Dacă ar fi să analizăm succint rezultatul Congresului PNL recent desfăşurat, cred că ar trebui să ne referim la câteva aspecte, unele dintre ele cu valenţe asemănătoare şi pentru PSD:

- "jocul" votului pe liste închise care lui Mircea Geoană nu i-a reuşit ("din motive de Ion Iliescu", cum spunea un mai hâtru prieten) şi care era singurul ce-l putea ajuta să-şi păstreze funcţia de preşedinte al partidului, l-a favorizat pe Crin Antonescu. Acesta şi-a adjudecat un nou mandat de preşedinte al PNL. Intrebarea este, însă, cu ce costuri? Când vrei mai mult decât să câştigi în faţa colegilor de partid, intenţia fiind să-i scoţi pe aceştia total din joc, strici echilibrele, iar efectul tuturor acţiunilor tale viitoare le vei deconta de unul singur. Un partid politic cu adevărat democratic înseamnă, în primul rând, acomodarea şi reprezentarea tuturor curentelor de opinie, chiar şi a celor minoritare, în jurul valorilor şi principiilor doctrinare ce guvernează formaţiunea. Scoaterea direct în tribună şi nu pe banca de rezerve a celor care gândesc diferit, în mod sigur vulnerabilizează partidul, pentru că reduc eşaloanele de luptători. Un lider cu adevărat puternic şi înţelept este acela precum Harap Alb: el este total diferit de ceata lui, de fiecare dintre ei, după cum fiecare din ei este unic şi cu o expertiză diferită . Dar fiecare dintre ei, prin priceperea lui, prin mijloacele de "luptă" de care dispune îl fac pe Harap Alb să fie puternic şi să izbândească. De aceea, marea pricepere a unui lider trebuie să fie aceea, ca în cazul lui Harap Alb, de a aduna în jurul lor oameni foarte diferiţi dar şi foarte buni profesional. Din acest punct de vedere, Antonescu pare să se fi dispensat de luptători redutabili ai partidului, care nu-l mai incomodează în peisajul intern de putere, dar nu au cum să mai incomodeze nici adversarii politici ai PNL;

- raţional, după acest vot pe liste închise, Crin Antonescu urmează să facă ordine în filiale, adică printre baronii locali ai PNL sau printre membri controversaţi, pe care în moţiunea sa de la congres, referindu-se la peisajul societăţii româneşti, recunoaşte implicit că îi are: "Pentru a se angaja credibil şi eficient în demontarea sistemului malformat, PNL îşi asumă partea sa de responsabilitate în întreţinerea şi dezvoltarea acestuia. Nu ne-am opus totdeauna şi cu suficientă forţă acestui sistem bolnav". Ori, aici apare marea problemă, similară tuturor celorlalte partide politice, dacă într-adevăr operezi chirurgical în sensul marginalizării membrilor de partid cu influenţă dar acuzabili, vulnerabili sau controversaţi (conform vechiilor norme morale ale societăţii) rişti să răreşti rău rândurile celor care întreţin structurile de partid şi să rămâi fără finanţare. Grea dilemă!

- ca şi în celelalte partide de pe scena politică românească şi în PNL a prevalat la recent încheiatul congres interesul pentru puterea în sine (a se citi modificările la statut) faţă de cel pentru dezbatere. Aşa se face că discuţiile despre fundamentele doctrinare, liniile strategice viitoare, raporturile cu celelalte partide au fost sublime, dar au lipsit cu desăvârşire!

- Crin Antonescu mai are două misiuni dificile, interconectate, una fiind aceea de a face o opziţie dură PD-L, altminteri orice compromis în acest sens îl va decredibiliza, iar cealaltă de a reuşi să-şi păstreze anvergura de candidat la viitoarele prezidenţiale în condiţiile unei competiţii ce va fi cu siguranţă acerbă, cel puţin din partea PSD.

PROSTITUŢIA POLITICĂ

Dacă vă întrebaţi ce-i cu plecările acestea din PSD, explicaţia trebuie căutată în prăbuşirea sistemului de valori societale. Această prăbuşire afectează, bineînţeles, şi partidele politice. Sau mai ales pe acestea, pentru că vizibilitatea lor este foarte mare. Vina este, deopotrivă, a conducerii partidelor care tolerează din diverse interese migraţia politică, dar şi a societăţii civile care nu-i condamnă public pe traseişti. Arivişti, oportunişti, carierişti, traseişti sunt în toate partidele politice. Din nefericire, conducerile acestor formaţiuni îi tolerează mai ales pe ultimii dintr-un motiv de meschinărie politică: vulnerabilizarea adversarilor politici, cu orice mijloace. Iar dacă oportuniştii şi traseiştii au şi calitatea de parlamentari sau o oarece notorietate, cu atât mai mult sunt acceptaţi de alte partide, în speranţa că adversarii vor simţi o lovitură amplificată.

Este halucinant să vedem cum un om politic ce se credea lider şi care a candidat la cea mai importantă funcţie în partid dar a pierdut, după trei zile îşi ia bocceluţa politică şi dezertează. Ce putem crede despre un asemenea gest, cum îl putem traduce? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost votat preşedinte de partid? Suspenda partidul, îl desfiinţa sau îl căra cu totul la adversari? Cum ar trebui să catalogăm un om căruia partidul i-a oferit două mandate de ministru şi care acum dezertează, justificând-u-şi trădarea în chicso-comicul explicativ al unei casnicii lungi eşuate prin nepotrivire de caracter? Dar cât a ocupat fotoliul de ministru şi nu rima în gândire cu partidul, oare de ce nu s-a retras din confortabila funcţie cu aceleaşi justificări?

La fel de blamat sunt şi cei care înjură copios ani de zile un partid politic, iar atunci când formaţiunea în care şi-au făcut veacul şi de la care au primit diverse sinecuri eşuează, se reorientează şi-şi găsesc un loc călduţ cu sprijinul unei conduceri la fel de oportuniste. Pot fi ei credibili în lupta politică? Cum să-i credem că vor fi loaiali noii formaţiuni politice care i-a primit şi nu vor dezerta la greu?!

Toate aceste exemple nu pot fi calificate decât într-un singur fel: prostituţie politică!