PROSTITUŢIA POLITICĂ

Dacă vă întrebaţi ce-i cu plecările acestea din PSD, explicaţia trebuie căutată în prăbuşirea sistemului de valori societale. Această prăbuşire afectează, bineînţeles, şi partidele politice. Sau mai ales pe acestea, pentru că vizibilitatea lor este foarte mare. Vina este, deopotrivă, a conducerii partidelor care tolerează din diverse interese migraţia politică, dar şi a societăţii civile care nu-i condamnă public pe traseişti. Arivişti, oportunişti, carierişti, traseişti sunt în toate partidele politice. Din nefericire, conducerile acestor formaţiuni îi tolerează mai ales pe ultimii dintr-un motiv de meschinărie politică: vulnerabilizarea adversarilor politici, cu orice mijloace. Iar dacă oportuniştii şi traseiştii au şi calitatea de parlamentari sau o oarece notorietate, cu atât mai mult sunt acceptaţi de alte partide, în speranţa că adversarii vor simţi o lovitură amplificată.

Este halucinant să vedem cum un om politic ce se credea lider şi care a candidat la cea mai importantă funcţie în partid dar a pierdut, după trei zile îşi ia bocceluţa politică şi dezertează. Ce putem crede despre un asemenea gest, cum îl putem traduce? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost votat preşedinte de partid? Suspenda partidul, îl desfiinţa sau îl căra cu totul la adversari? Cum ar trebui să catalogăm un om căruia partidul i-a oferit două mandate de ministru şi care acum dezertează, justificând-u-şi trădarea în chicso-comicul explicativ al unei casnicii lungi eşuate prin nepotrivire de caracter? Dar cât a ocupat fotoliul de ministru şi nu rima în gândire cu partidul, oare de ce nu s-a retras din confortabila funcţie cu aceleaşi justificări?

La fel de blamat sunt şi cei care înjură copios ani de zile un partid politic, iar atunci când formaţiunea în care şi-au făcut veacul şi de la care au primit diverse sinecuri eşuează, se reorientează şi-şi găsesc un loc călduţ cu sprijinul unei conduceri la fel de oportuniste. Pot fi ei credibili în lupta politică? Cum să-i credem că vor fi loaiali noii formaţiuni politice care i-a primit şi nu vor dezerta la greu?!

Toate aceste exemple nu pot fi calificate decât într-un singur fel: prostituţie politică!

ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR

Am fost sunată de foarte multi prieteni şi cunoscuţi care m-au întrebat de ce nu sunt mai activă pe blog. Le-am explicat că mi-am impus tăcerea în acest spaţiu, dezamăgită fiind de ce se întâmplă în PSD. Revin acum, pentru că pe 20 februarie s-a produs schimbarea mult aşteptată de mine.

Mai întâi o scurtă apreciere despre trecutul recent. Mircea Geoană a reuşit, dincolo de toate nereuşitele lui, un lucru extrem de grav în PSD: să extragă, să aducă la suprafaţă şi să dea vizibilitate unor oameni mediocrii şi extrem de controversaţi. Fiecare partid are arivişti, carierişti, oportunişti, dar ei sunt ţinuţi de obicei la periferie. Ei sunt, de obicei, mascaţi sau marginalizaţi, tocmai pentru lipsa lor de calităţi morale sau intelectuale. De aceea, rămâne întrebarea de ce s-a complăcut Mircea Geoană în anturajul unor asemenea specimene. Şi singurul răspuns pe care îl am la îndemână este acela că printre ei se simţea bine şi în siguranţă. Cu ajutorul lor credea că îşi va prezerva puterea în partid şi, de aceea, i-a şi folosit în permanenţă. Evident, la rândul lor, ei l-au folosit pe Geoană pentru interesele lor meschine. Efectul acestei politici de resurse umane a fost marginalizarea sau automarginalizarea multor oameni de certă calitate, care au preferat o retragere "în munţi" decât o asociere cu această pleavă. Fenomenul de "manelizare a PSD", invocat la congresul din 20 februarie de Ion Iliescu, nu trebuie privit doar ca o figură de stil. El este real şi s-a petrecut în ultimii 3-5 ani, alături de o feudalizare a partidului. PSD a devenit o confederaţie de partide locale, cu agende diverse şi interese punctuale, cu lideri naţionali exotici şi controversaţi, cel puţin din punct de vedere intelectual.

Am operat această succintă incursiune în trecutul apropiat tocmai pentru a sublinia, că dincolo de entuziasmul cu care privesc câştigarea de către Victor Ponta a funcţiei de preşedinte al PSD, trăiesc cu îngrijorarea că noul lider are o misiune extrem de grea. Misiunea de a reforma partidul în sensul recuagulării organizaţiilor locale sub o cupolă naţională, unitară şi coerentă, al atragerii şi valorizării unor personalităţi şi specialişti de valoare cu ajutorul cărora să poată elabora proiecte, să poată să exercite o opoziţie constructivă şi, mai ales, să reuşească să câştige următoarele bătălii electorale. Pe termen scurt, cred că Victor Ponta are de pregătit un Consiliu Naţional care să revitalizeze departamentele şi să desemneze secretarii executivi ce-l vor ajuta în viitoarea construcţie politică a partidului, are de organizat conferinţele judeţene şi trebuie să atragă cât mai mulţi oameni de valoare către partid. Nu îmi fac griji prea mari pentru plecările din ultimele zile şi sunt convinsă că migrările parlamentare de la PSD către construcţiile politice băsesciene se vor opri. Nici chiar Traian Băsescu nu are atât de multe sinecuri, încât să poată mulţumi toţi ariviştii din partidele de opoziţie. Iar dacă în felul acesta putem să scăpăm de ei, cu atât mai bine!

Felicitari

Imi face placere sa salut absolventii celei de-a cincea promotii a Scolii Europene "Ovidiu Sincai". Inceputa in aceasta iarna, scoala a avut parte de dezbateri foarte interesante pe parcursul seminariilor din tara. Incepand cu criza economica globala si terminand cu sistemul electoral romanesc, participantii au audiat prezentari pertinente din partea expertilor invitati si au exprimat opinii si solutii proprii pe marginea problemelor vizate. Absolventii si-au incheiat studiile prin participarea la Universitatea de Vara pentru Democratie, care s-a desfasurat la Strasbourg in perioada 5-11 iulie 2009, impreuna cu alti 600 de participanti din 15 tari ale Europei de Est si de Sud-Est. Cu acesta ocazie, doresc sa le urez succes in carierele lor viitoare si sper ca, impreuna cu colegii din editiile trecute si viitoare, ei sa devina membri activi ai clasei politice romanesti si europene. Felicitari!

PESIMISM SAU OPTIMISM?

Trăim într-o lume în care informaţia se transmite în timp real. Aflăm în fracţiuni de secundă că nepăsarea noastră cu privire la mediul înconjurător a mai produs un cataclism, o inundaţie, un uragan sau o grindină în mijlocul verii; că lăcomia ascunsă sub masca neoliberalismului a falimentat zeci de milioane de oameni, prin colapsul unor bănci, fonduri de investiţii sau instituţii financiare; că puterea a devenit un drog cu dependenţă totală pentru anumite cercuri ultra-minoritare, iar cei care beneficiază de ea, în numele unor aşa-zise idealuri, nu vor să o mai lase din mână; că egoismul s-a transformat pentru mulţi în doctrină, fiind mai simplu să te gândeşti exclusiv la tine şi la propriile interese; că frica de schimbarea în rău în microuniversul în care trăim îi face pe mulţi să nu mai reacţioneze atunci când ura, extremismul, xenofobia, prostia, diletantismul, agresivitatea, nesimţirea şi lenea, corupţia, nepotismul, populismul, excesul birocratic, îngâmfarea sau minciuna se manifestă tot mai mult. Şi toate acestea le vedem şi le aflăm în timp real! Ce remediu există, însă, la ele? Remediile pentru cauze atât de profunde cer terapii de consistente; metode prin care „pacientul”, pe numele lui de familie „societatea” în care trăim, să fie nu numai convins să înceapă terapia dar să o şi aplice, neabdicând de la nici una din normele, regulile sau valorile necesare „însănătoşirii”. Iar ca tratamentul să dea rezultate trebuie să ne transformăm nepăsarea în vigilenţă şi egoismul în solidaritate.

Poate că acesta a fost un preambul puţin cam lung pentru un fenomen extrem de important şi totodată îngrijorător la care am asistat de curând noi, cei cca. 3750 de milioane de europeni care în perioada 4-7 iulie am fost chemaţi la urne pentru a-i alege pe cei care ne vor reprezenta în Parlamentul European. Acest fenomen poartă numele de absenteism sau apatie. Cei care au încercat să radiografieze şi diagnosticheze refuzul a mai bine de 50% din cei chemaţi să-şi exercite dreptul democratic de a vota înclină să pună această stare de lucruri pe seama clivajului existent între cetăţeni şi clasa politică, pe seama tuturor derapajelor enumerate mai sus care s-au exacerbat în ultimele decenii în numele unei false aşa-zise libertăţi individuale de care se prevalează cei care încalcă regulile jocului democratic.
La nivel european, chiar şi în comunităţile ce se bucură de prosperitate, cultura instituţională a uşilor închise a determinat în ani mai întâi frustrare şi nervozitate, apoi apatie şi dezinteres. Sociologii europeni, după măsurători eşantionate, ne indică sec numele „bolii”: neîncrederea. Neîncredere în liderii politici, în instituţii (despre care repondenţii afirmă că sunt în afara controlului democratic!), în marile proiecte europene. Aproape unul din doi intervievaţi afirmă că „votul lor nu va aduce nicio îmbunătăţire”. Şi atunci, ce este de făcut?
Cel mai facil răspuns este acela de a institui pe întreg teritoriul Uniunii Europene obligativitatea votului. Dar atunci, ce facem cu libertatea şi cu voinţa fiecăruia de a se exprima sau nu?! Iar o asemenea directivă nu rezolvă problemele de fond. Atunci nu ne rămâne decât alternativa de a trata cauzele şi nu simptomele fenomenului. Acest lucru înseamnă, în primul rând, deschiderea politicului către societate, dezizolarea factorilor de decizie, reducerea birocraţiei instituţiilor. La ele trebuie să adăugăm necesitatea impulsionării dezbaterii problemelor importante ale societăţii în care trăim. Mai înseamnă o schimbare de mentalitate a factorilor de decizie. Societăţile noastre au nevoie să-şi recapete încrederea în valori, în norme şi reguli. Au nevoie să fie inspirate de lideri a căror moralitate este intacta. De lideri charismatici şi nu populişti, determinaţi să lucreze în folosul întregii societăţi şi nu numai pentru un grup sau altul. Dar cel mai important lucru este acela de a conştientiza necesitatea de a ne implica fiecare din noi.

UN ZAMBET SAU UN RID

Pentru descreţirea fruntilor sau poate chiar pentru ridarea ei, o poezie, al cărei autor nu-l cunosc, pe care însă vă invit să o citiţi urmărind un rand întreg pe orizontală.

Odată, o maimuţă din neamul anecdotic,> > Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,> > A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată!> > Tot circulă o vorbă, deloc adevărată,> > Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă!> > Şi, zău, savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte> > Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte!> > Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi?> > Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război?> > Am inventat, noi, cipuri şi alte drăcării?> > Insemne sataniste, otrăvuri, şmecherii?> > Văzut-aţi pe vreunul, retras în jungla deasă,> > Ca să scornească arma distrugerii în masă?> > Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,> > E biodegradabil. Natura o-ngrijim.
Iar omul otrăveşte, în fiecare zi,> > Păduri, câmpii, şi ape, şi zările-azurii...> > N-avem starlete porno sau dive-travestiţi,> > Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi!> > Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,> > Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali,> > Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?> > În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!
Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă,> > Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă.> > Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat> > În obştea maimuţească vreun cocotier privat,> > Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame> > Sau omorâţi, în pântec, de aşa-zise mame.> > Urmând calea cea bună şi, evident, corectă,> > Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă.> > În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept,> > Devine şef acela viteaz, agil, deştept,> > Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,> > De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.> > Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană,> > Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană.> > Pe când, priviţi!, la oameni, ferească Domnul sfânt!> > Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt,> > Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,> > Nebuni după putere şi după bunăstare!> > De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei,> > Contează doar averea şi înmulţirea ei.> > Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,> > O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.> > La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură> > Sunt legi de referinţă, a doua lui natură.> > Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator,> > N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator.> > Şi iată înc-un lucru din lumea mea, frumos:> > La noi nu se întâmplă război religios,> > Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,> > Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri,> > Nici ordine mondială, şi nici naţionalism,> > Şi nici vreo îndoială ce-aduce-a ateism.> > E-adevărat că omul, acest biped gunoi,> > Arată ca maimuţa, dar n-a descins din noi !

EXTRAVERALUL GUVERNULUI BOC OFERIT DE MINISTRUL POGEA

În cadrul dezbaterilor din comisiile parlamentare a bugetului de stat pe acest an s-a aprobat şi Anexa 301 referitoare la majorarea fondurilor destinate Administraţiei Prezidenţiale cu 46,61% faţă de execuţia preliminară pentru 2008 (pentru acest an s-au alocat 48,81 milioane de lei). Cheltuielile de transport ale Administraţiei Prezidenţiale pentru 2009 s-au majorat de 32 de ori faţă de anul 2008, de la 3.000 lei la 100.000 lei. Cheltuielile curente ale Presedinţiei vor creşte în acest an cu 51, 87% faţă de anul 2008 şi vor ajunge la 29,78 milioane lei.
Cheltuielile salariale ale Administraţiei Prezidenţiale se vor majora cu 19,4%, iar "sporurile pentru condiţiile de muncă" de care va beneficia personalul tehnic, cu 180%. La capitolul alte drepturi salariale suma creşte de 44,4 de ori: de la 18.000 lei în 2008 la 818.000 lei. Pentru achiziţionarea de maşini, echipamente şi mijloace de transport se vor cheltui 450.000 lei în 2009.

Pentru cei deveniţi nervoşi după citirea acestor rânduri, Guvernul Boc oferă şi un Extraveral: ne spune că acest buget este o estimare!!!! În alte cuvinte, ni se transmite nu este obligatoriu ca Administraţia Prezidenţială să cheltuiască toţi aceşti bani. Ha, ha, ha!!!

Şi ca să ne binedispună, acelaşi Guvern Boc ne asigură că una din marile priorităţi ale României, pe anul în curs, este Turismul. Pentru acest important domeniu de activitate s-au alocat aproape cât pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, la un loc. Curat-murdar mon cher!

DE-A RÂSUL-PLÂNSUL!


Oricât aş încerca să îmi reprim sentimentele faţă de dl Boc, actualul Prim Ministru al României, nu reuşesc decât să-l privesc cu un amestec de compasiune, simpatie şi ilaritate. Compasiune, pentru că îmi dau seama câţi ani de umilinţă a îndurat omul acesta în relaţia cu Traian Băsescu; simpatie, pentru că îl simt un om obişnuit care a muncit din greu să poată depăşi condiţia socială a familiei în care a crescut şi pentru că îl creditez cu bune intenţii şi bun simţ; ilaritate, pentru că, vai, mai tot ce bunul simţ, educaţia şi experienţa politică îi dictează să facă se năruieşte într-o clipă în cruda realitatea politică. Astăzi, pur şi simplu, m-a apucat râsul citind un flux de ştiri în care Cancelaria anunţa că îşi va reduce cheltuielile de personal cu 20%, pentru ca în următorul paragraf să aflăm că-şi măreşte alocaţiile pentru transportul şi cazarea demnitarilor cu 300%-400%! Şi dacă mai punem la socoteală şi vecinătatea (din clădirea Guvernului) cu turismul ecumenic supradimensionat din vaşnice raţiuni strategico-economice, atunci devine şi mai clar de ce trebuie să ne păstrăm compasiunea pentru dl Boc. Dar şi simpatia!