O grevă utilă, sfârşită trist

În urmă cu câteva luni am decretat grevă cu privire la mersul cu maşina. Devenise aberant să cheltuiesc cca o ora şi jumătate la dus şi tot atâta la întors, parcurgând zilnic cu maşina un drum de doar 2-3 km, între P-ţa Rosetti şi P-ţa Dorobanţi. Aşa că, m-am întors la vremurile studenţiei şi la ... metrou! Beneficiile demersului meu "protestatar" s-au văzut imediat: mi-am îmbunătăţit condiţia fizică, am economisit un timp preţios şi banii de benzină. La toate acestea s-a adăugat şi un bonus nesperat, plăcerea de a poposi zilnic în faţa standurilor cu cărţi şi bucuria de a simţi forfota străzii, de a relua un joc al tinereţii, acela de a admira arhitectonica unor clădiri, incercând să intuiesc profilul oamenilor ce le populează.

Ninsoarea începutului de an a fost o bucurie nesperată. Oraşul gri, tern, ravăşit de construcţiile haotice, secătuit de verdeaţă şi oxigen, prăfuit şi devastat de lucrările unor edili neinspiraţi sau doar puşi pe căpătuială se înnobilase cu albul şi strălucirea omătului imaculat. Dar, ca orice minune, feeria iernii a ţinut mult prea puţin. I-au luat locul zloata şi noroaiele, băltoacele şi gunoaiele, mormanele maronii de zăpadă ce opturează trotuare şi scuaruri, străzi, bulevarde şi parcuri. Iar când drumurile au devenit accesibile pentru maşini, oraşul s-a sufocat dinnou. Acum, pietonii trebuie să-şi împartă cu maşinile străzile şi arterele de circulaţie, băltoacele şi gropile, într-un iureş la fel de sufocant ca-n lunile trecute. Iar greva mea s-a sfârşit trist, înnecată în noroaiele străzii, în faţa cărora, laş, am abdicat.