Un altfel de Văcăreşti (II)
M-am întrebat de unde vine numele
acestui loc mirific, sălbatic şi în acelaşi timp aflat atât de aproape de noi. Am
căutat în Anale, în documentele lăsate de scribii vremii şi cercetate cu atâta
migală de către istorici. Nu am găsit nimic, cert este că numele locului nu are
legătură cu marea familie a luminaţilor boieri Văcăreşti, precursori ai
iluminismului şi poeziei româneşti, ctitori de seamă ai culturii secolului al XVIII-lea.
Odinioară, în vremuri ce astăzi poartă în ele colbul istoriei, oamenii locului
îşi duceau, în această zonă sălbatică, vacile la păscut. Dar numele se pare că nu vine nici de
la acest obicei, ci rămâne un mister îngropat odată cu familia Mavrocordaţilor care
a hotărât să dea numele de Văcăreşti celei mai mari mănăstiri din această parte
a lumii, ridicată timp de două generaţii, cu o istorie atât de zbuciumată şi cu
un sfârşit atât de tragic.
Comunismul a îngropat istoria, a distrus
case, vieţi dar nu a reuşit să şteargă memoria colectivă. Au avut un singur
gând, să facă aici un nou lac de acumulare, dar probabil spiritul locului, sau cei
ce au muncit şi s-au “zidit” aici, au stat de veghe, şi, astfel planurile au
eşuat. Lacul a rămas un teren mlăştinos, în
care natura a avut şansa de a recupera ceea ce îi aparţinuse de la început,
găsindu-şi aici refugiul perfect. Digul de beton înalt de opt metri, construit
în 1988 avea scopul de a fi matcă a lacului, cu o suprafaţă de aproape două
sute de hectare. Astăzi este un zid ce ţine zumzetul şi poluarea oraşului la
distanţă, dând voie naturii să se dezvolte în tihnă.
Încet, timid a apărut stuful de jur
împrejurul bălţilor, ca o cetate, ca un zid natural menit să ofere vietăţilor
intimidate, lacul fiind alimentat şi de izvoarele subterane. Apoi, mângâierea
vântului a adus aici seminţe care au rodit şi şi-au înfipt adânc rădăcinile
într-ul loc care le-a devenit acasă. De nicăieri au venit păsări, vulpi, şerpi
şi alte vieţuitoare, care au făcut din acest loc o Deltă, dar nu, nu a Dunării
ci a Văcăreştilor.